Se cuvine sa ..

Simtim magia Craciunului chiar daca nu mai suntem la varsta cand inocenta este un mod de viata;

Sa  credem in Mos Craciun chiar daca el e doar o inchipuire sau o strategie de marketing; 

Sa admiram cu incantare bradul “eco” pe care l-am cautat cu infocare prin magazine si l-am impodobit cu cele mai fancy ornamente;

 

Sa primim cadouri de la parinti cu aceeasi nerabdare din copilarie si sa fim dezamagiti daca suntem tratati ca “oameni mari” care nu mai au nevoie de cadouri;

Sa credem ca de fapt cadourile primite totusi, sunt din “lucratura Mosului”;

Sa “condamnam” oamenii din jurul nostru la bucurie, voie buna si zambete chiar daca unul dintre acestia, este taximetristul care ne aduce acasa dupa o lunga alergatura prin magazine.

Fii spiridusul Craciunului si imprastie magie si bucurie.. and world will become a better place, a happy place!

 Spiriduseste-te de Craciun!

definitii despre..

Dragoste  – fara definitie

Sarut – intim si privat

Asteptare – apasatoare

Incredere – greu de obtinut si extrem de usor de pierdut

Fericire – suma tuturor sentimentelor

Rai – se spune ca este sinonim cu iubirea, pacea si armonia

Iad – fiecare trece pe acolo mai devreme sau mai tarziu

Durere – o experienta necesara

Tacere – are stranse legaturi cu intelepciunea, sunt aproape de acord

Melancolie – iti aminteste de ce a fost si nu mai este

Task completed from Anca 🙂

Deliciu, pe scurt

Cu el de mana, cu gandul la o prajitura savuroasa, ne indreptam voiosi spre cofetarie. Un spatiu cochet, aerisit si cel mai important cu vitrine doldora de bunatati dulci, dulci.   

O prajiura catalana, absolut delicioasa, o apa minerala si noi doi zambitori stand fata in fata, la masa de langa geam.   

Schimbam priviri incantate, stimulate de simtul gustului, imbatat cu arome de ciocolata, fructe si un blat pufos, dar crocant in acelasi timp. O alegere fericita. La urma, gurile noastre nu au ramas inclestate de prea mult zahar.    

Ne declaram in tacere multumiti de alegerea facuta, iar viteza miscarilor de du-te vino ale linguritelor incarcate, declara acordul nostru tacit ca vom reveni cat de curand intr-o noua escapada cofetaristica.   

I-am multumit pentru momentul delicios si fugar, cu siguranta il vom repeta, a fost intens.   

All war is deception!

“Ask not what your country can do for you – ask what you can do for the country” (John F. Kennedy )..  perimat as spune..

..  ma intreb oare in societatea noastra, in tara noastra, in orasul nostru, in acest moment, mai avem inca dreptul de a ne intreba daca mai putem face ceva pentru aceasta gloaba numita, stat, haituita si inrobita de obstea conducatoare? Sau mai avem indrazneala de a mai astepta sa fim tratati cu decenta si consideratie?

In orice caz, nu cred ca in acest moment si in urmatoarele decenii cel putin, statul ne mai poate oferi noua ceva, cetatenii sai, jertfe si sclavi ai politicii mafiote, sacrificati de o gasca restransa care vrea sa ucida ca o molima douazeci si ceva de milioane de suflete.

 Ma uit in stanga, in dreapta si in orice directie imi permite gatul sa-mi sucesc capul si vad.. nimic. Mai ai puterea sa fii optimist si sa spui, lasa, o sa fie bine? Mai ai credinta necesara sa speri ca vor veni vremuri mai bune, zile luminoase in care sa nu mai duci grija ratelor de la banci si a datoriilor care parca nu se mai termina si te subjuga?

E prea tarziu sa mai regreti gandidu-te retroactiv ca ai luat decizia, la un moment dat, de a te indatora pentru ani sau zeci de ani la o banca, in speranta unei vieti mai bune. Te gandesti cu regret ca ai studiat ani de zile ca sa accepti un job si un salariu mizer in timp ce nepotrismul promoveaza nulitati si interese personale.

Televizorul iti prezinta show-urile zilnice ale clovnilor sadici care se scalambaie doar, doar or mai prosti  niste prosti in al doiprezecelea ceas. N-ai cum sa nu-ti fie sila, n-ai cum sa nu fii dezgustat, in cel mai optimist caz esti indiferent.

Se da o lupta crancena pentru supravietuire, pentru demnitate, pentru decenta. Se spune ca binele invinge intotdeauna raul.. asa se traduce speranta, desarta sau nu, daca exista, inca mai e o sansa.

Poate ceea ce a spus Kenedy nu e chiar atat de “desuet” in contexul actual, poate avem nevoie sa fim proprii nostri eroi si sa renastem din propria cenusa.. ca pasarea Phoenix. Suferinta se poate sfarsi prin vointa noastra sau macar o putem alina.

Aud din ce in ce mai des chemarea la revolta stradala, sa fie asta solutia? Chiar suntem o natie predestinata a lupta pentru libertatea noastra, pentru drepturile noastre prin forta bruta si rascoala? Ne-am intors inapoi in timp?!? Poate meritam asta. Ne place suferinta, ne place sa fim tratati urat, ne place sa traim resemnati si sa acceptam fara prea mult zgomot ceea ce ni se ofera – ca o nevasta indragostita de pumnul sotului alcoolic.

“If you will not fight for the right when you can easily win without bloodshed; if you will not fight when your victory will be sure and not too costly; you may come to the moment when you will have to fight with all the odds against you and only a small chance of survival. There may even be a worse case: you may have to fight when there is no hope of victory, because it is better to perish than to live as slaves.” beautifully said by Winston Churchill

 

Facebook as in.. existing

Intr-o discutie cu o prietena, printre alte, am intrebat-o oarecum indignata, da’ tu de ce nu ai cont pe facebook? Iar raspunsul a venit promt si foarte calm: “nu vreau sa exist”! Am avut o revelatie. “Uau, exista viata dincolo de facebook? Really??” Iar indignarea mea a luat forma amuzanta a acestei replici: “Sa stii ca orice persoana care se respecta are cont pe facebook” si am inceput sa-i turui cateva motive, zic eu intemeiate (zau asa!) pentru care ar trebui sa existe si ea.
N-am priceput exact in ce moment m-am lasat “pacalita” sa-mi fac cont pe facebook, dupa alte experinte nefericite si plictisitoare pe alte retele de socializare, gen myspace si hi5 (da, stiu, hi5), dar indemnata de entuziasmul celor din jur, am zis hai, fie, tre’ sa exist si eu! Recunosc nu m-a prins faza cu ferma dar am descoperit multe aplicatii si cel mai important informatii despre oricine si despre orice si oameni de existenta carora nu stiam dar despre care as fi avut curiozitatea sa aflu mai multe sau persoane cu care am pierdut legatura.
Da, stiu, asta puteam face asta si pe celelalte retele, DAR, pe facebook e altceva, e.., nici nu stiu cum sa-i spun, te prinde, e oarecum select, nu e circareala, nu e o simpla retea sociala virtuala, e un gigant de informatie, este un instrument de promovare (de la cea mai chirchita afacere pana la banci si mari brand-uri), instrument de propaganda, etc.. deci, e ALTCEVA! Din pacate nu reusesc sa gasesc cuvintele potrivite pentru a descrie summum-ul acestui extraterestru al world wide web-ului.
Pentru a-ti face loc in aceasta lume virtuala trebuie sa-ti schitezi si sa-ti conturezi continuu identitatea, nu neaparat cea reala si poti sa promovezi si sa exploatezi doar o latura a ei sau mai multe.
Cred totusi ca nu trebuie depasite anumite granite, se creeaza un soi de dependenta, dar tine doar de fiecare dintre utilizatori pana unde se merge cu dezgolirea intimitatii si identitatii. Poti pasi cu usurinta pe un taram alunecos care iti poate afecta viata personala dar si cea profesionala! Poti obtine si avantaje in sensul acesta insa trebuie sa o faci cu mare atentie.
Profilul de facebook poate fi preceput ca un C.V si o scrisoare de intentie pentru un angajator destul de curios sa afle mai multe informatii despre un pontential angajat.

Artă în imagini

Sunt frapata de fiecare data cand am ocazia sa vad o fotografie din care transpare o emotie atat de puternica incat ai senzatia ca o emani chiar tu sau in care actiunea pare atat de vie incat esti aproape convins ca iei parte la ea. In zilele noastre tehnologia anuleaza aproape toate granitele si barierele care te opresc in cautarea celor mai monumentale imagini si celor mai talentati artisti, indiferent tipul de fotografie abordat. Ti se taie respiratia in fata unor secvente rupte de pe “film” realizate de artisti muti dar al caror suflet si minte canta.
Ochii artistului lucreaza neobositi, iar din miscarea lor se revarsa curiozitatea si bucuria de a cauta si prinde in capcana obiectivului lumina ideala. Principiul simplu al “camerei obscure” creeaza monstri ai creatiei si imaginatiei unor minti indragostite de culori, lumina, viata, oameni, iar pentru a completa si realiza astfel de capodopere adaugam aparatura necesara sau adecvata si efortul editarii.
Desigur, nu oricine este maestru in arta fotografiei, ma gandesc doar la cei care sunt cu adevarat talentati, pasionati si dedicati.. calitati fara de care am vedea doar capturi inerte si plate care au darul doar de a exista si atat.
Desi am crezut ca orice om, de oriunde ar fi el si oricare ar fi bagajul lui de cunostinte, ar ramane macar, cel putin placut impresionat in fata unei imagini graitoare, mi s-a demonstrat ca ma insel si ca unii nu percep diferenta dintre o “poza” si o fotografie si oricat as fi incercat sa explic, sa arat, sa argumentez valoarea celei din urma, rezultatul a fost trist, “poza” e “poza” iar fotografia nu exista, e doar imaginatia mea bolnava.
In ciuda acestui lucru, prefer sa introc privirea si sa admir in continuare exaltata creatii ce-mi scalda ochii in admiratie, contemplatie, bucurie si uimire.

LE: comparatia pe care am facut-o intre “poza” si “fotografie” nu se refera la “suportul fizic” care este poza iar fotografia subiectul imortalizat sau tehnica folosita, care nu pot fi comparate, ci la conceptul in sine folosit cu sens peiorativ: poza-fotografie, pozar-fotograf 🙂

What about school?

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu am dus niciodata dorul scolii, colegilor sau vremurilor de atunci. Nu am amintiri pretioase din liceu, facultate, povestioare ori nostalgii. Se poate sa fiu eu anapoda. Nu am simtit niciodata nevoia sa povestesc despre aceasta etapa. Pe de alta parte, mi-as fi dorit sa am ce povesti si i-am invidiat intotdeauna pe cei care povestesc cu patima despre chefurile din liceu, intalnirile cu colegii, etc.. eu nu am ce povesti, aproape trist, oricum sunt antitalent la a pune in scena, in cuvinte intamplari si fapte, in aceste conditii ma inscriu la categoria “ascultator”. Aproape ca mi-am sters din memorie aceste perioade si mare lucru nu-mi amintesc, nu le simt lipsa, nu ma completeaza si nu ma definesc.
In schimb am despre cine sa-mi amintesc si mi-am pastrat prieteni, si nu colegi din liceu, cu care am relatii frumoase si de care sunt mandra, mandra tare. In momentul in care treci de la titulatura de “coleg” la cea de “prieten” inseamna ca e treaba serioasa la mijloc. E un fel de recunoastere adusa persoanei care a avansat “in grad” intr-o relatie si care de acum se desfasoara in afara perimetrului unor locatii sau a unor grupuri sociale. Ma simt tare bine cand numesc pe cineva prietenul/a mea sau sunt numita asa dupa botezul initial de colega, amica, cunostinta.
A fi prieten e lucru mare si e complicat si e dificil si.. conceptual, prietenia poate suporta toate adjectivele posibile, pentru ca e un adevarat univers, in continua dezvoltare, cu pericole iminente la fiecare pas.. but it’s fun to do it si merita, merita, merita.

In fine,

‎”Be more concerned with your character then your reputation, because your character is what you really are, while your reputation is merely what others think you are”

Sunt total de acord cu asta in cel mai stereotipic mod. In traiul cotidian am incercat ca reputatia sa fie la acelasi nivel cu caracterul, insa nu am reusit. Intotdeauna una e mai dominanta ca cealalta, e pacat ca n-am reusit sa ating un oarecare echilibrul. Gasesc pe la toate colturile vanatori de greseli, speculatori, intriganti gata sa-mi arunce in fata fapte/actiuni/ganduri pe care nici macar nu le-am gandit sau luat in considerare. Am invatat in timp, destul de greu, ca trebuie sa ignor si in mare parte am reusit. Rautatea gratuita nu se potriveste principiilor mele si ma scarbeste ori de cate ori sunt tinta uneia sau sunt martora  unei scene de acest fel. Nu ma lamentez, doar ma confesez si sfarsesc sa ma eliberez de tot gunoiul care ma inconjoara, fac curat pe sub toate presurile si astept urmatoarea sambata sa pun aspiratorul in functiune, gunoiul nu va inceta sa existe, trebuie doar sa stii cand si cum sa-l faci sa dispara.

Love

“Love anything and your heart will be wrung and possibly broken. If you want to make sure of keeping it intact you must give it to no one, not even an animal. Wrap it carefully round with hobbies and little luxuries; avoid all entaglements. Lock it up safe in the casket or coffin of your selfishness. But in that casket, safe, dark, motionless, airless, it will change. It will not be broken; it will become unbreakable, impenetrable, irredeemable. To love is to be vulnerable”. C.S. Lewis (The Four Loves)

Pledoarie pentru bunastarea sinelui

       Îmi place ideea de a arăta impecabil şi de a mă simţi în armonie cu exteriorul meu imperfect şi cred că pentru fiecare dintre noi, femeie sau bărbat, aspectul exterior este o carte de vizită pentru că reprezintă interfaţa dintre propria persoană şi restul lumii, reprezintă prima impresie a unui recruiter, partener de afaceri, posibil prieten, posibil iubit, etc, iar dacă acest lucru este omis riscăm să primim etichete nu tocmai favorabile, să ratăm şanse şi ocazii. Imaginea exterioară a fiecărui individ, chiar dacă este adesea un subiect catalogat ca fiind frivol sau superficial, în opinia mea este un lucru vital în mai toate acţiunile pe care le întreprindem în relaţiile interumane. Exprimăm atât de multe lucruri prin felul în care ne prezentăm în “faţa” lumii, încât grija pentru noi ar trebui să fie o rutină inconştientă şi obligatorie.
       Desigur, expunerea aceasta despre atenţia faţă de sine, nu trebuie interpretată ca un îndemn spre “împopoţonare” sau spre a petrece în fiecare dimineaţă cel puţin 30 de minute în faţa oglinzii. Măsura cea mai potrivită pentru a exprima respectul faţă de propria persoană este curat, îngrijit. În cazul femeilor, lucrurile sunt ceva mai complexe şi trebui ţinut cont de mai mule aspecte, fiind adesea supuse misoginismului, preconceptiilor dar si al standardelor locului de muncă, atenţia pentru sine ar trebui să reprezinte un lucru extrem de important.
       Mărturisesc că am o obsesie legată de aspectul exterior al oamenilor, atât din punct de vedere vestimentar şi al igienei cât şi al descifrării gesturilor, expresiilor, etc şi nu pot să mă abţin să nu pun etichete în functie de setul meu de valori şi principii. Pare superficial, însa cred că este o selecţie firească pe care fiecare dintre noi o facem, şi decidem în mod conştient sau inconştient spre cine ar fi preferabil să ne îndreptăm atenţia şi energia şi cu cine anume corespundem din punct de vedere al intereselor şi afinităţilor.

       Nu pot să manifest respect faţă de indivizii a căror aspect exterior lasă de dorit, pentru că în primul rând îmi repugnă şi în al doilea rând, îmi transmit că interesul faţă de propria persoană este la un nivel sub limita bunului simţ şi în afara unei minime educaţii şi atunci îi elimin din aria mea de interes fără să ştiu că au fost vreodată acolo, poate doar pentru a da un exemplu de “aşa nu”.